Jumătatea însorită a Italiei | Se presupune că nici ea şi nici eu nu ne amintim cum a fost


Mi-a spus că, ridicând privirea de pe carte, m-a văzut păşind ca pe vârfuri în jumătatea sa, gol, alb-albăstrui, dacă nu chiar cenuşiu, poate înfrigurat. Că, desigur, nu s-a gândit vreodată că i-aş putea apărea astfel şi, fără să-şi dea seama ce i se întâmplă, m-a chemat cumva în fâşia de lumină aurie, poate că mi-a făcut un semn, a ridicat ca pe-o aripă mare cearşaful cu care se acoperea, să mă învăluie şi pe mine cu el, într-o atitudine protectoare. Însă eu i-am spus că, întins în patul meu şi ascultând Mozart la căşti, acoperit de giulgiul cu dungi albastre şi verzi alternate pe un câmp alb, aproape pustiu, am deschis brusc ochii şi, fără să tresar, am văzut-o alături goală, mare şi brună, radiind. Şi că poate i-aş fi făcut loc lângă mine, dar, deoarece ea mi-a întins mâna, am prins-o, m-am lăsat dus, am zburat ca un fulg.
Se presupune că nici ea şi nici eu nu ne amintim cum a fost; sau că nu vrem să ne amintim, spre a nu deveni necesar să ne justificăm. Dispunem de o chicinetă fără fereastră, cu o maşină electrică de gătit, măsuţă cu două taburete, un dulăpaş. Împărţim o baie mai largă decât bucătărioara, dotată cu tot ce e necesar; iar peretele opus chiuvetei este în mare parte vitrat, cel puţin îţi promite multă lumină naturală, deşi oferă cam puţină, întrucât dă înspre o întunecoasă curte interioară, în care se adună uneori ciorile şi din care se risipesc ecourile. De aproape doi ani împărţim aceeaşi cameră, nu mai mare decât una de hotel ieftin. Un paravan o segmentează: spre ferestrele şi uşa dinspre terasă, două treimi sunt ale ei; zona opusă este cea în care numai bine încap patul meu şi o noptieră. Ea se află de aproape zece ani în Italia, eu numai de câţiva. Când ne-am întâlnit în acest orăşel de mult nu mai ştiam ceva unul despre celălalt.
Răsucindu-se cu spinarea către mine, lăsându-şi tălpile pe gresie spre a nimeri, mişcându-le mai mult la întâmplare, sandalele pe care le poartă înăuntru, a lăcrimat sau chiar a plâns puţin, pe tăcute. Mi-am dat seama deoarece când a spus of, de n-ar afla mama – spre a-mi fi clar că de la ea nu se va auzi nimic şi că doar eu aş putea face, stupid, imprudenţa de a povesti cuiva – încă mai avea lacrimi în voce.
Doar atunci şi numai aşa, în treacăt, am încercat să fac, în gând, un calcul. În vara în care am cunoscut-o, ai mei mă lăsaseră pentru o vreme la ai săi, mama mea să fi fost verişoară de departe cu mama ei, cam aşa ceva. Ştiu sigur că era vara de dinainte de a fi dat la şcoală, iar ea, dacă nu mă înşel, isprăvise primul an de liceu. Acum ea continuă să stea cu spinarea lată către mine, iar din locul meu, dinspre ferestre, îi văd părul scurt, un pic ondulat, ceafa, rădăcinile firelor de păr dinspre ceafă, crescute, nevopsite, mai toate albe. Trei aluniţe despre care până azi n-am ştiut: una, mărişoară, pe şira spinării, cu o palmă mai jos de ceafă; alta în stânga, înspre subraţ, acolo unde remarc o porţiune a sânului; cealaltă, cea mai de jos, suprapusă pe rinichiul din stânga. Cum şade acum pe marginea patului, cu greutatea sa face în aşternut o vale largă, în miezul căreia se ascunde, aproape neagră, adâncitura dintre fese.
Mi-am amintit adesea, fără să fac ceva anume spre a chema acea amintire, una dintre primele nopţi la ea, la ţară, din vara aceea. Era cald, foarte cald noaptea, cu toţii dormeam pe afară, care pe prispele casei, care, printre care şi eu, în fânul şurii lăsate cu porţile mari deschise. Poate că visasem ceva, m-am trezit sub velinţa care mă acoperea şi, treptat, pe întuneric, am început să văd. De fapt, noaptea nu era întunecoasă, spre casă luna arunca o lumină albăstruie, cumva posomorâtă. Şi la o vreme, ridicându-se în lumina aceea, am văzut-o stând în picioare, apoi îndreptându-se cu paşi uşori şi puţin legănaţi, de parcă n-ar fi atins pământul, către banca dindărătul porţii. Până să ajungă la ea şi să se aşeze, şi-a dat peste cap cămaşa lungă, din bumbac, lăsând-o să cadă, fără a se uita în urmă. Deşi mi-era imposibil să observ detalii, am ştiut că e cu totul goală şi am văzut ceva mai clar cum, după ce s-a aşezat, şi-a scuturat părul, pe-atunci îl avea negru şi lung, şi l-a dat pe spate, iar braţele şi le-a pus cruciş peste piept. Nu-mi pot da seama cât a stat ea astfel, părând că aşteaptă ceva sau pe cineva, însă mi s-a părut că, în tot timpul acela, luna s-a aprins mai tare, şlefuindu-i în noapte conturul întunecat. | D. Cassian

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s