Jumătatea însorită a Italiei | Unele femei, mental, îşi organizează apărarea


Desigur, faptul era consumat şi-am întrebat-o, fără să chibzuiesc prea mult dacă mi-am ales vorbele cele mai potrivite, dacă ea crede să existe vreun risc. Nu m-a auzit ori nu m-a înţeles, astfel că le-am repetat, fără vreo modificare, adăugând totuşi că, pe undeva, trebuie să fi avut câteva prezervative, ar fi fost corect să folosesc unul. Însă nici n-am avut vreme să mă gândesc la aşa ceva, m-am scuzat în gând, faţă de mine însumi, totul s-a petrecut repede şi intens, fireşte că în chip nebănuit. Chiar atunci, soarele s-a mişcat sau, mai bine spus, din dreptul său, perdeaua a fâlfâit, făcând să strălucească în odaie ceva. Ca şi cum din depărtare ar fi aflat abia acum ce zic, cumva absentă a răspuns imposibil, n-am mai avut ciclu de aproape trei ani. Categoric aş minţi dacă aş spune că răspunsul ei nu m-a ajutat să mă relaxez întrucâtva, chiar, literalmente, am răsuflat uşurat, iar ea s-a înfiorat o clipă, şi-a dus umerii în faţă simţind pe pielea spinării o adiere uşoară, ca de briză.
Am strâns pleoapele, totuşi încercând să decid dacă am reţinut ceva, imagini disparate, chiar şi un amănunt nesemnificativ. Le-am strâns de m-au usturat. Ca urmare, mi s-a părut că simt cum îşi târâie sânii pe abdomenul meu scobit şi pe pieptul meu slab. Am reluat secvenţa, mai încet, mult mai încet de cât ar fi fost posibil în realitate, şi am crezut că ştiu exact cum un sfârc cu formă neregulată, negru, mi-a atins, pe rând, trei coaste. Pe urmă imaginile s-au tulburat, s-au amestecat, s-au tulburat iar şi s-au clarificat. Acum mi-o închipuiam legănându-şi fesele între coapsele mele. Îi vedeam spatele, da, spinarea cu cele trei aluniţe, cea de peste rinichi se depărta şi se apropia, ca o steluţă pe un cer înclinat, tremurând. Însă era chiar ea? M-am străduit să privesc mai sus, mi-era greu, capul sau ochii erau de plumb. Era să tăgăduiesc ce-mi închipuisem anterior, deasupra umărului se mişcase o şuviţă de un castaniu deschis, în vreme ce părul ei era de un roşcat întunecat.
Cândva, întâmplător, citisem că fiecare femeie ar avea un mod personal de a aborda şi, ulterior, de a percepe falusul. De exemplu, unele îl consideră a fi un organ invadator, deşi din când în când necesar, ca atare îl tolerează atunci când consideră că e cazul, depinde, cu un fel de detaşare absentă, cu dispreţ sau chiar dezgust. Evident, ele n-au plăcere nici când anticipează actul, nici când îl realizează. Se supun, aşteptând ca totul să se isprăvească ori, dacă dintr-un motiv sunt foarte interesate, se impun, cerşesc, vor, o fac cu grabă şi cu zel, aşa cum ar da un morcov pe răzătoare. Sau se crede că unele se percep ca şi cum li s-ar pune un dop, altele ca şi cum ar fi sfredelite. Sunt unele care, mental, îşi organizează apărarea, considerând că, dacă tot trebuie să accepte invazia, îşi propun să strângă falusul până ce îl storc ori să-l sfârtece cu nişte dinţi minusculi care, la o intimă comandă, ies din tecile lor, absente, ca şi dinţii, din atlasele de anatomie. Despre bărbaţi nu-mi amintesc să fi citit ceva asemenea, dar având în vedere experienţa proprie, atâta câtă este, poate şi oarece intuiţie, cred că, cel mai adesea, ei se regăsesc în două ipostaze. Fie se aruncă spre a-şi procura cât mai multă plăcere, imensă dacă e posibil, şi oricum se vor lăuda altora că a fost imensă; fie tratează actul cu cât mai multă chibzuinţă, foarte atenţi la efectele acestuia asupra ei, evident că dorind ca ea să se simtă minunat; şi oricum se vor lăuda altor bărbaţi că s-a simţit minunat. | D. Cassian

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s