fără să (mă) ştie, fără să (mă) cunoască, fără ca niciodată
să mă mirosit aşa cum sunt – femelă care îmbătrâneşte…
uite că aşa, fără, el tot aspiră şi mă inspiră din imaginaţie.
îmi scrie zilnic. cum că m-ar linge şi m-ar răstigni
aşa cum însingurarea şi tristeţea îi cere.
m-ar vrea goală de tot şi de tot fragilă, ca să mă spargă
şi, poate, să mă întregească, fluidă şi dogoritoare.
într-o zi aşa mi s-a arătat el, în pădurea vastă a oamenilor
un elefant îmbătrânind cu trompa adulmecând plante verzi.
şi l-am văzut strigând cu sfârşită bucurie gândind că eu
deja l-am primit învăluindu-l în carnea mea umedă.
am zis că mă bucur de bucuria sa şi nu mi-am reprimat fiorii
pe care-i am atunci când urmăresc documentare la tv
unde ni se arată cum se împerechează fluturii şi hienele.
| Selena Maxim
Categorie: Versuri
Din întuneric vine lumină
uite că iar sting lumina şi-mi împăturesc pledul în aşa fel încât
să-l am aproape, să-l ţin în braţe, aproape de inimă şi de minte.
îmi pun un picior peste şi-l trag înspre mine
adulmecând amintirile de sus până jos: de la apa ta de colonie,
până la transpiraţia şi sperma ta.
din întuneric iată că, treptat, răsare o lumină în mine
ce creşte mereu până la incandescenţă.
treptat te am alături şi înăuntru, mă frec de amintirea ta
mă frec din ce în ce mai intens până ce, umezindu-mă şi dogorind
(colonia ta – iz de lămâie şi ghimbir, transpiraţia ta – de bărbat obosit
care mă iubeşte, sperma ta – dulci lacrimi groase pe care mereu simt
că-mi mângâie firea)
uite cum mă aprind şi încetişor mă sting
ţinându-ţi amintirea în braţe!
amintirea ta mă sfârtecă mereu şi mereu noaptea,
te doresc intens până şi atunci când, ude, toate visele mele
în imensul orgasm solitar
mi se împlinesc.
(la fapt de umbră şi dor, pe dinăuntru luminez, scânteiez!!!)
| Selena Maxim
Galbenă rochia, roşu macul durerii
mamă, tu nu ştii
că-ţi purtam rochiile şi ciorapii cei fumurii.
mi-erau largi şi, de aia, încă de pe atunci
aveam sânii lăsaţi. îţi purtam rochiile
cu mirosurile tale toate, de cartofi fierţi
şi de lapte, cu dârele de lacrimi şi şoapte.
cu mirosurile tale stranii de femeie pe care
le-adulmecam drept iaduri şi curcubee.
mamă, tu nu ştii că a fost să fie
să mă fac femeie în acea rochie galbenă
pe care mi-ai cumpărat-o din piaţa obor
pentru aniversarea de majorat. nu ştii
că m-am făcut femeie într-o dimineaţă de rahat,
fără de dragoste şi fără de pat. cu o floare de mac
mare şi roşie, de sânge, mi-am pătat rochia mea
de doamnă, era deja frig, mi-era deja toamnă.
mamă, tu nu ştii, dar acum nici nu mai contează.
e alt sfârşit de iunie, altă noapte albă se descoase
şi piere. sunt trează, el sforăie. aminteşte-mi de tata.
sunt gata să aflu acum. iartă-mă, mamă, sunt gata. | Amelia C.
Sub rochii prea mari
cândva, pe furiş, îmbrăcam rochiile mamei.
nu-ţi voi spune câţi ani aveam pe atunci şi ce simţeam
pe dinăuntru când îmi mângâiam sânii. doar că mă temeam
că într-o zi va fi să explodeze aşa cum s-a întâmplat –
iar de atunci se tot întâmplă mereu, deşi niciodată la fel –
când m-am mângâiat îndelung jos, sub burtă. am crezut
că mă voi topi din pricina acestei iubiri nepermise,
că mă voi scurge, că mă voi goli şi nu voi mai fi eu
niciodată. mama mă privea aşa, înţelegi cum, a dojană,
parcă ar fi vrut să-mi spună ceva sau să tacă plângând.
roşea mai tare decât mine când plecam pleoapele, desigur
luând asupra sa şi această vină.
cândva creşteam pe furiş în rochiile mamei, da, chiar aşa. | Ada Marina
Ada de dincolo
da, mi-ai vorbit despre, dar nu mi-ai spus totul, nu
mi-ai spus cum va fi şi dacă voi mai vrea să te văd
să te ascult după aceea. mi-a fost tare teamă de mine
nici nu ştiu să-ţi explic. am crezut că dar a fost altfel
de atunci nu mă mai recunosc. în fiecare seară mă
privesc în oglindă şi nu ştiu cum se numeşte femeia
cu ochi de fetiţă de dincolo. încă îi tremură genunchii
dar râde isteric pentru a ascunde răspunsul la întrebare.
hai pa acum sunt la mare naufragiată într-un costum de baie
de culoarea piersicii. nici tu nu m-ai putea recunoaşte,
nici ceilalţi băieţi din clasa ta. sunt femeie adică şi mi se pare
că strecurându-mă printre şezlonguri într-o zi
voi ajunge la capătul dinspre răsărit al pământului.
a, da, de dincolo, da, voi avea de unde să mă întorc. | Ada Marina
eFicţiune 